Dacă aveţi curaj, vă recomand să citiţi cartea care mie mi-a schimbat cursul vieţii – „Cedrii sunători ai Rusiei” de Vladimir Nicolaevici Megre. Spun „cartea” şi nu „cărţile”, pentru că eu o privesc ca pe o singură carte care se compune din zece părţi:
Anastasia (cartea întâi)
Cedrii Sunători ai Rusiei (cartea a doua)
Spaţiul de Iubire (cartea a treia)
Creaţia (cartea a patra)
Cine suntem noi? (cartea cincea)
Cartea Neamului (cartea a şasea)
Energia Vieţii (cartea a şaptea)
Noua Civilizaţie (cartea a opta, prima parte)
Ritualurile Iubirii (cartea a opta, partea a doua)
Cartea Neamului sau cartea istoriei familiei – scrisă chiar de cei ce trăiesc pe vetrele lor (cartea a noua)
Anasta (cartea a zecea)
Deoarece pentru cei ce o vor citi, această carte va fi echivalentul Pilulei Roşii. Vor fi, desigur, mulţi cei pentru care acest gest va fi lipsit de urmări, iar învăţăturile Anastasiei nu vor avea mai mult efect decât o pastilă nedigerată. Dar, pentru cei ce simt deja că e ceva în neregulă cu lumea în care trăim, Cedrii Sunători ai Rusiei poate fi o Carte-Cutremur.
Una e să nu-ţi placă ce vezi în jurul tău dar să crezi că nu ai de ales şi să te resemnezi… şi cu totul altceva este să ştii nu numai că există alternativă, că ai de ales, dar să ştii şi care este aceea şi ce ai de făcut pentru a ajunge acolo.
Pentru mine, să citesc Cedrii Sunători ai Rusiei cu mintea şi inima deschise a fost ca şi cum mi s-ar fi oferit o privelişte a Omenirii-Adulte. E ca şi cum aş fi văzut (măcar pentru câteva clipe) Lumea-în-care-mi-ar-fi-plăcut-să-mă-nasc. Mai mult chiar, am văzut Lumea-în-care-îmi-doresc-să-trăiască-copiii-noştri. A fost o privelişte care mi-a rămas gravată în inimă pentru totdeauna.
Dacă înainte găseam dificil să trăiesc în oraş, după Cedrii Sunători, acest lucru a devenit aproape imposibil. Zi de zi trebuia să confrunt imaginea caselor mohorâte înghesuite una în alta şi sunetul artificial al oraşului cu lumina şi cântecul stârnite de imaginea din sufletul meu.
Uneori îmi închipui că toţi oamenii simt instinctiv că, asemeni unor grădini zoologice absurde, cu betoanele lor omniprezente, cu torsul continuu al miilor de motoare, cu fumul ce le otrăveşte aerul, oraşele nu sunt mediul de viaţă natural al omului. Dar, la fel ca acele animale captive care se tem să iasă din cuşcă, nici oamenii nu mai caută o ieşire, pentru că le e teamă de necunoscut. Sau poate, cine ştie, au uitat de tot…
Eu n-am uitat. Ştiusem asta mereu. Dar, după ce am citit Anastasia a fost şi mai rău. Zi de zi, sentimentul că locul meu nu e acolo se adâncea. A durat mult până am ieşit din cuşcă, dar odată ajunsă ieşită, am aflat ce înseamnă acasă. Da, a fost nevoie de curaj. Am avut de înfruntat tot felul de temeri, unele mai mici şi mai neînsemnate, de exemplu teama de întuneric, altele mai mari, mai profunde, cum ar fi teama de singurătate. Şi altele şi mai adânci şi mai ascunse, care-au ieşit încet-încet la iveală, odată cu timpul. Pentru că fiecare temere pe care o înfruntam şi depăşeam aducea cu sine o transformare.
Şi a sosit vremea când era mai greu
Să rămân închisă în mugure
Decât să înfloresc.
Ce a urmat, a fost ca o a doua naştere. Dureroasă, dar inevitabilă. Uneori mă gândesc că poate şi omizii îi e frică să se transforme în fluture…
Dacă vă recomand cărţile? Nu ştiu. Aveţi curaj? Eu-cea-de-acum nu regret că le-am citit. Dar nu ştiu dacă Eu-cea-din-mugure aş fi avut curajul să le citesc, ştiind ce transformări îmi vor aduce.
Asta îmi aduce aminte de o altă poezie:
Apropiaţi-vă de margine, le-a spus el…
Nu putem, ne e frică!
Apropiaţi-vă de margine, i-a chemat el din nou.
Iar ei s-au apropiat.
Şi el i-a împins…
iar ei au zburat.
Apropiaţi-vă de margine!
(textul aparține cititoarei Ana Araia)