Cimbrișorul este o plantă micuță, aparent fragilă și delicată, dar frunzele lui verzi și puternic mirositoare se pot găsi până și iarna sub stratul de zăpadă.

Cunoscut încă din antichitate, se spune despre el că este: Repezit, înfierbântat şi aprins şi că cine bea dimineaţa în loc de cafea o ceaşcă cu ceai de cimbru va resimţi curând efectul său binefăcător. O prospeţime a spiritului, o senzaţie plăcută în stomac, lipsa tusei de dimineaţă şi o stare generală bună.

Cimbrişorul în româneşte s-a numit după fratele său mai mare, cimbrul, cu care şi seamănă mult. Numele-i grecesc, însă, merită toată atenţia. De ce ? Pentru că a fost ales, sunt de părere maeştrii alchimiei vegetale, anume ca să ni se arate puterile-i subtile. În limba vechilor greci i se spunea thymos (θύμος; în neogr. θυμάρι, thymari), din familia de cuvinte a duhului. Judecând după familia de cuvinte „a duhului” în elină, cimbrişorul s-ar traduce astfel: iarba-jertfelor sau iarba-cu-parfum-de-tămâie (vechii greci îl ardeau, în loc de tămâie, în templele zeilor, cum făceau şi cu rosmarinul), buruiana-zeilor, iarba-duhului sau iarba-vieţii. Toate aceste denumiri sunt legate, de fapt, de puterile lui tainice şi de transformările subtile pe care le aduce în cei ce şi-l fac un aliat nedespărţit.

Puterile cimbrişorului

Numele grecesc al cimbrişorului ne arată ce influenţe subtile are această iarbă a duhului asupra sufletului, asupra trupului şi asupra minţii. Trupul îl umple de viaţă, de vigoare şi de forţă. Inimii îi dăruieşte curaj, bărbăţie, însufleţire, înflăcărare, pathos şi elan. Sufletului îi dăruieşte măreţie, nobleţe şi îl ajută să-şi domine şi să-şi înfrâneze dorinţele prea pătimaşe, mânia aprinsă, instinctele şi pornirile oarbe, războinicia/agresivitatea, excesivitatea şi, pe de altă parte, să-şi descătuşeze izvoarele iubirii şi ale bucuriei. Cât priveşte mintea, o face vigilentă, adică veghetoare şi trează, şi o întăreşte în lupta cu încordarea şi cu presiunea psihică. În Evul Mediu cimbrişorul trecea drept o iarbă a războinicului, dătătoare de curaj şi de vitejie în luptă. O arată obiceiul cavalerilor şi al cruciaţilor de a-şi împodobi scuturile cu cimbrişor. Sau obiceiul domniţelor de a broda crenguţe de cimbrişor, înconjurate de albine, pe eşarfa dăruită cavalerului lor care pleca în cruciade, eşarfă care avea menirea de a-i da tărie şi curaj. Tot în Evul Mediu cimbrişorul era unul din ingredientele celebrului magiun al sultanilor: padişah kuvvet macunu (se citeşte: padişah kuvét magiunú), un filtru de dragoste, dătător de putere, pe care turiştii veniţi la Istanbul/Constantinopol îl cumpără azi plini de speranţă din prăvăliile de mirodenii.   Una din puterile cele mai căutate ale cimbrişorului era aceea care stârnea beatitudinea iubirii. Firesc, cimbrişorul face parte din vechea familie a ierburilor Afroditei: salvie, cimbru, rosmarin, oregano (maghiran şi sovârf), mentă, busuioc, melisă (roiniţă) sau levănţică. În Vechea Romă, era nelipsit, alături de maghiran, verbină şi flori de mirt, din renumitul poculum amatorium sau Potirul Iubirii, un reputat filtru de dragoste ce ieşea, în mare taină, din mojarul descântătoarelor. Moştenitoarele lor, Stăpânele ierburilor, recomandă azi un leac pentru regăsirea focului interior: un amestec din cimbrişor, salvie, rosmarin şi mentă pe care îl puteţi folosi fie ca fiertură/poţiune, fie în vinul de la cină, fie în mâncare (orice fel), foarte puţin, însă, din fiecare, pentru că toate sunt puternice şi trebuie luate cu cumpătare.

Cimbrişorul în Reţetarul bucătarilor

Botaniştii au găsit dovezi care arată că cimbrişorul este folosit cam de… 12 mii de ani. Natural, este una dintre cele mai energizante ierburi din ţinuturile Mediteranei. Locuitorii lor, mediteraneenii, obişnuiau să bea vin fiert cu cimbrişor şi să mănânce un sos de ulei de măsline cu cimbrişor, împreună cu câteva măsline, usturoi şi puţină brânză de capră, atunci când o aveau. Îl puneau în oţetul pentru salate şi în uleiul sau saramura în care marinau măslinele (de vreme ce este un conservant natural). O masă obişnuită a ciobanilor şi a pustnicilor, vieţuitori în munţi, dar şi a călugărilor mult-postitori, este supa de cimbrişor: două crenguţe, proaspete sau uscate, se lasă câteva minute într-o cană cu apă fierbinte bine acoperită. Se „îndulceşte” cu puţin ulei de măsline şi se mănâncă cu pâine uscată. Este o supă cu putere care vindecă bolile iernii şi ale frigului.

Sfatul herboriştilor

Ceaiul, pulberea, tinctura sau uleiul esenţial de cimbrişor îi ajută să se însănătoşească repede pe cei răciţi, gripaţi, chinuiţi de tuse sau de astm bronşic şi pe cei atinşi de laringită, traheită, faringită, amigdalită, angină pectorală sau pneumonie.

Pe cei/cele pe care îi/le necăjesc dispepsia, colitele, infecţiile renale şi urinare, piuria, disuria, suferinţele bilei, ale ficatului şi ale rinichilor, candidoza, amenorea, menstrele dureroase sau  inflamaţiile buco-faringiene şi stomatitele (gargară).

Pe anemici, convalescenţi, obosiţi şi epuizaţi, pe cei greu încercaţi de dureri de cap, pe deprimaţi sau, dimpotrivă, pe cei surescitaţi şi pe insomniaci.

Cum ? Uleiurile esenţiale ale cimbrişorului au puterea de a descongestiona căile respiratorii şi de a-i ajuta să elimine mucozităţile, de a dezinfecta intestinele şi de a îmbunătăţi circulaţia, inclusiv cea cerebrală.

Sunt antiseptice germicide, antibiotice şi antimicotice şi lucrează ca un balsam binefăcător şi tămăduitor.

Herboriştii recomandă un ceai de iarnă numit Focul Lăuntric din cimbrişor, mentă şi salvie.

Cunoscutul explorator roman Pliniu cel Bătrân (23–79 d. Hr.) ne-a lăsat o fişă tehnică de bază a cimbrişorului în Istoria Naturală (XX,90), fişă ce pare scrisă de un herborist din zilele noastre:

245. Cimbrişorul se numeşte aşa (Serpyllum), se spune, fiindcă se târăşte, şi asta se vede cel mai bine la cimbrişorul sălbatic, care creşte mai mult în locuri pietroase. Pentru că cimbrişorul cultivat nu se târăşte, ci creşte înalt cam de-o palmă. (…)  246. Cimbrişorul (Serpyllum) ia durerile de cap, dacă-l fierbi în oţet, amesteci fiertura cu ulei de trandafiri şi te freci apoi cu ea la tâmple şi pe frunte; la fel şi pentru furioşi şi exaltaţi, ca şi pentru letargici.  Patru drahme (aprox. 19 grame) se dau în apă, pentru colici, disurie (dificultăţi la urinare), angină şi vomismente.  Iar  pentru  necesităţile ficatului  şi pentru  splină (în oţet) se iau patru oboli (aprox. 3 grame) de frunze.  Celor ce scuipă sânge li se dă pisat şi amestecat cu oţet şi miere, câte un păhărel din fiecare./XX. 90

Stimulează fluxul diuretic şi ciclul lunar.De mare ajutor în cazul crampelor abdominale, stomacale şi menstruale, spasmelor organelor pelviene, folosit atât pe cale internă dar şi extern aplicând o pernuţă umplută cu cimbrișor.

Se mai recomandă celor ce au patima beţiei şi a celor bolnavi de epilepsie.

Băile complete de cimbru sunt deosebit de eficiente pentru copii agitaţi sau nervoşi care pot fi puși pe picioare după numai o singură baie, dar şi pentru adulţii nervoşi sau depresivi.